Claudiu Komartin – Quattro poesie

Nocciolo/ Sâmbure

cosa fai quando entri nella spirale d’impotenza, cosa

stai facendo con i danneggiamenti, con la deriva? torni

al sarcasmo? ho imparato che è più semplice così.

– sapete, a volte progetto dei demoni pallidi

e  piccoli quanto un’unghia

su cui qualcuno sbatte ancora e ancora un fermacarte.

– e questo aiuta? – si, penso che aiuti per un po’

almeno finché riprendo l’anima prima di…

uh… uh… come si dice…

– niente più parole, capisco

esattamente cosa intendi; molto bene, bravo,

bravo, giovane komartin, riceverai il voto massimo!

e ora, ragazzi,

per la seguente prova analizzeremo

gli oggetti più utili alla carriera che volete

seguire – la sciarpa, la scheggia, il gas, il blister, la lama etc.

e soprattutto non dimenticate: – tutto ciò che vedete in giro – non mettere

la mano, giovanotto, vi ho detto com’è facile

distruggere un’immagine su cui ho lavorato … quanto ho

lavorato, cari studenti, un intero semestre? – ecco, un intero

semestre abbiamo schizzato il nostro cervello per scrivere

questi versetti: quello che viene macinato nella testa rimane nella testa

come un hamburger con i denti  schiacciato tra le porte della metropolitana –

quindi, dovete capire: tutto qui è così

caldo e familiare, solo perché non può durare.

non ho più 20 anni, capelli folti e ribelli e

il giubilo di un poeta in pantaloni scampanati e impermeabile beige – metto in fila

sul tavolo le pastiglie antizanzare

e le guardo pensando se inghiottirle

non avrebbe più senso

di quel pugno di antidepressivi e barbiturici

di un decennio fa –

come se non fossi stato rinchiuso nel

sarcofago della mia testa, o come se il sarcofago

fosse fatto solo di silicio e plasma

e  sprofonderei dentro di lui come su una spiaggia caraibica

dove abbassi il sole

con un singolo movimento discreto di un tendine.

nel bagno della taverna in cui sono entrato

si sentiva una musica dolce, avrei

scritto lì un intero volume di poesie (dopo alcuni mesi

in cui non mi ero detto niente, nessun verso e l’esaurimento

inevitabile, l’arsura, tutto il resto)

e, in ginocchio, con i gomiti sostenuti dal copriwater pieno

di piscio avrei scritto, tutto sembrava di nuovo perfetto,

persino avrei iniziato ad annotare

se non avessero aspettato alla porta tante persone così nemiche,

avide di mettersi in luce. era una bella giornata

in mezzo all’inverno, una giornata di primavera pallida

e inesperta, con pessime notizie e aguzzi dolori

nelle tibie, passando davanti alle bancarelle degli antiquari

 ho sentito una specie di nebbia che si attaccava

ai volti e alle mani nodose come in un porto variegato

dal mar  Cinese meridionale, e il barcaiolo mi sussurrava

che  ogni libro è una sconfitta, e intanto solo di questo

lirico c’era ancora posto prima di azzerarmi –

come nei giorni in cui lo facevo per esprimere con precisione

qualcosa di tempestoso – ora non voglio più niente di simile,

forse un po’ di lucidità nelle ore in cui,

essendo sveglio, riesci a preparare almeno un po’ il tuo corpo

a oltrepassare senza molta umiliazione attraverso

gli sconvolgimenti che seguiranno…

ma ci sono sempre meno motivi per ricominciare

 dai soliti ingranaggi, dalle stesse

costruzioni ingannevoli

ed è anche il terrore dell’epidermide

e  paranoia

e il dolore non cerca la trascendenza,

e mi fa star male ciò che viene da vite

che non ricordo – non ho nemmeno

saputo se esistessero – forse

un barlume, un’intuizione di un’altra era – e poi

di nuovo oscurità,

piena oscurità;

e in quel giorno si stava sudando – e si piangeva – e si sbucava fuori dai

vincoli:  SORPRESAAAAA – allora la musica ha capovolto qualcosa in me

e mi è venuta a urlare – eppure

ho continuato, come una gorilla

della legione francese, chilometro

dopo chilometro, per l’unica cosa che mi

hanno strappato quando il mondo mi era più caro

e l’hanno calpestato perché

valeva una merda secondo la loro testa

– come vi dicevo, ragazzi: tutto qui è così

caldo e familiare, solo perché non può durare

(un flusso di luce sparso sulle ossa)

“Ho quasi 18 anni e spacco nocciole  sulla riva del fiume,

difficilmente riesco a schiacciarle,  ma vale la pena – se

fosse qui uno dei più grandi mi starebbe addosso

che sto per rovinarmi i denti, neanche m’ interessa.

Quindi, ti dicevo: ho 18 anni e, anche se non capisco

il mio corpo, penso di essere felice. Mi credi?  Pure schiacciare  le nocciole

mi rende felice – diceva lei nella stessa lettera

da quando aveva le gambe ossute e la pelle martoriata dai minuscoli

 brufoli di cui non gli importava -, è una specie di stupro,

strano, chissà perché la sento così?,  di un centro

molto vicino ai confini esterni. Comprendi, tesoro?

Prova un momento a pensarci.

Per renderlo più facile senza di me,

attacco a questa lettera una nocciola.”

M.

ce faci când intri-n spirala neputinței, ce

te faci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci la

sarcasm? am învățat că-i cel mai simplu așa.

– știți, câteodată eu proiectez demoni, palizi

și mici cât o unghie

peste care cineva tot trântește un prespapier.

– și asta ajută? – da, cred că ajută un timp,

cel puțin cât să-mi trag sufletul înainte de…

ăăă… ăăă… cum îi zice…

– nici un cuvânt mai departe, am înțeles

exact ce vrei să spui; foarte bine, bravo,

bravo, tinere komartin, vei primi notă maximă!

și acum, copii,

pentru proba următoare vom analiza cele mai

utile obiecte în cariera pe care vreți

s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.

și mai ales nu uitați: tot ce vedeți în jur – nu pune

mâna, tinere, doar v-am spus ce ușor

poți să distrugi o imagine la care am muncit… cât am

muncit, dragi cursanți, un semestru întreg? – iată, un întreg

semestru ne-am stors creierii pentru a putea scrie

versurile acestea: ce macină în cap rămâne în cap

ca un hamburger cu dinți strivit între ușile de la metrou –,

așa încât trebuie să înțelegeți: totul aici este atât

de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze.

nu mai am 20 de ani, părul des și rebel și

jubilațiile unui poet în pantaloni evazați și parpalac maroniu – înșir

pe masă pastile anti-țânțari

și le privesc gândindu-mă dacă să le înghit, dacă

nu ar fi mai mult sens în asta decât a fost

cu ăia câțiva pumni de antidepresive și barbiturice

acum un deceniu –

de parcă nu aș fi închis în

sarcofagul propriului cap, sau de parcă sarcofagul

ăsta ar fi tot numai din siliciu și plasmă

și m-aș lăfăi înăuntrul lui ca pe o plajă din caraibe

unde poți face soarele să coboare

cu o singură mișcare discretă a unui tendon.

în toaleta cârciumii în care am intrat

se auzea o muzică blândă, aș fi

scris acolo un întreg volum de poezii (după câteva luni

în care îmi spusesem că nimic, nici un vers, și ratarea

inevitabilă, secătuirea, tot restul),

și în genunchi cu coatele sprijinite pe capacul plin

de pișat aș fi scris, totul părea din nou perfect,

și chiar aș fi început să notez

dacă nu așteptau la ușă atâția oameni dușmănoși,

dornici să se afirme. era o zi frumoasă

în toiul iernii, o zi de primăvară începătoare

și diletantă, cu vești proaste și dureri ascuțite

în tibii, la trecerea pe lângă tarabele anticarilor

am simțit un fel de ceață lipindu-se

de fețe și de mâini noduroase într-un port pestriț de la

marea chinei de sud, iar barcagiul îmi șoptea că

orice carte e o înfrângere, și cam de atâta

livresc mai era loc înainte să dau totul afară –

ca în vremea când o făceam ca să exprim precis

ceva furtunos – acum nu-mi mai doresc nimic de felul ăsta,

poate un strop de luciditate la orele când,

treaz fiind, îți poți pregăti cât de cât corpul

să treacă fără prea mari umilințe prin cutremurările

ce vor urma…

dar sunt tot mai puține motive să te apuci

de obișnuitele angrenaje, de aceleași

construcții înșelătoare

și mai e teroarea epidermei

și paranoia

și durerea nu caută transcendența,

și mă indispune ceea ce vine din vieți

pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde

să știu dacă au existat – poate

o licărire, o intuiție din altă eră – și-apoi

din nou întuneric,

întuneric deplin;

și-n ziua aia s-a transpirat – și s-a plâns – și s-a țâșnit din

cotloane: SURPRIZĂĂĂ – atunci muzica a răsturnat ceva în mine

și mi-a venit să urlu – totuși

am continuat, ca o gorilă

din legiunea franceză, kilometru

după kilometru, pentru un singur lucru pe care mi

l-au smuls când îmi era lumea mai dragă

și l-au călcat în picioare fiindcă

nu făcea după mintea lor nici doi bani

– după cum vă spuneam, copii: totul aici este atât

de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze

(o dâră de lumină presărată pe oase)

„Am aproape 18 ani și sparg alune de pădure pe malul râului,

reușesc cu greu să le crăp, însă merită efortul – dacă

ar fi aici unul dintre cei mari m-ar bate la cap

că o să-mi stric dinții, nici că-mi pasă.

Așa, îți spuneam: am 18 ani și, deși nu îmi înțeleg

corpul, cred că sunt fericită. Mă crezi? Până și să sparg sâmburi

mă face fericită – spune ea în aceeași scrisoare

de când avea picioarele ciolănoase și pielea spuzită de coșuri

micuțe de care nici că-i păsa –, e un fel de viol,

ciudat, oare de ce o simt așa?, al unui centru

foarte apropiat de limitele exterioare. Înțelegi, dragule?

Încearcă o clipă să te gândești la asta.

Ca să-ți fie mai ușor fără mine,

atașez scrisorii un sâmbure.”

M

Le risate dalla stanza accanto/Râsetele din camera cealaltă

Riguarda gli amici, riguarda i loro grandi palmi,

addestrati con il lavoro, riguarda la notte

in cui un uomo come una montagna pianse insieme a me

sotto un albero di noce squartato in due da fulmine,

riguarda le sante messe durante le quali ridacchiavo

insieme al figlio del cantore,

riguarda la leucemia di Felicia, riguarda la sua grande gioia

quando inizia la danza,

riguarda gli occhi verdi, abbaglianti, che

non guarderò mai.

Riguarda i fazzoletti profumati del nonno,

riguarda le cattiverie e i rimpianti

e le arcate sanguinose e l’alcol schifoso,

riguarda le mattine amnesiche e gli skinheads,

riguarda la sciarpa di Vasea, riguarda le risate

della stanza accanto.

Riguarda i portaceneri parlanti,

riguarda la rabbia del cherokee dopo che gli è stato tolto tutto,

riguarda i soldi che aspetto da sempre,

riguarda questa corsa folle, folle –

riguarda me,

con le sigarette quasi finite e il cappuccio in testa,

scrutando dalla finestra della stazione di servizio

con le luci spente.

Despre prieteni, despre palmele lor mari,

deprinse cu munca, despre noaptea

în care un munte de om a plâns cu mine

sub un nuc despicat în două de fulger,

despre liturghiile în timpul cărora mă hlizeam

cu băiatul cantorului,

despre leucemia Feliciei, despre imensa ei fericire

când începea dansul,

despre ochii verzi, scăpărători în care

nu voi mai privi niciodată.

Despre batistele parfumate ale bunicului,

despre răutăți și regrete

și arcade însângerate și alcool împuțit,

despre dimineți amnezice și capete rase,

despre fularul lui Vasea, despre râsetele

din camera cealaltă.

Despre scrumierele vorbitoare,

despre furia indianului Cherokee după ce i s-a luat totul,

despre banii pe care îi aștept dintotdeauna,

despre graba asta nebună, nebună –

și despre mine,

cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,

pândind la geamul unei benzinării cu

luminile stinse.

Ultimo boccone/Ultimul dumicat

E ora, tuoi occhi scuoiati dalla luce, pesci d’oro a pancia in su: intorno a  noi  l’autunno trascina il suo mucchio di adorazione e disgusto. Cardi, artigli e pezzi di un tetto fatto a non tenere; l’ultimo boccone  l’ho tirato fuori per necessità dal becco di quell’uccello, per trasformarmi in un coltello da cucina, per insegnarti finalmente tutto ciò che so, alla luce dell’accendino, con le labbra schiaffeggiate come dopo un colpo inaspettato, ruminare le occhiaie di un asilo per gli anziani.

Și acum, ochii tăi jupuiți de lumină, peștișori aurii cu burta în sus: peste noi toamna își târăște chiverniseala de adorație și scârbă.  Scaieți, gheare și bucăți dintr-un acoperiș făcut să nu țină; ultimul dumicat l-am smuls din ciocul păsării ăleia de nevoie, să mă transform și eu într-un cuțit de bucătărie, să te învăț în sfârșit tot ce știu, la lumina brichetei, cu buzele plesnite ca după o lovitură neașteptată, chelfăind cearcănele unui azil de bătrâni.

Ossicini/ Oscioare

Non hai motivo di avere paura, disse S., la cui ira, fredda,

a malapena trattenuta, fece lampeggiare le luci nel ristorante deserto al

piano terra dell’hotel.

E’ morto e basta.

Sì, fu, era mio padre, ma è morto.

Ho aspettato troppo a lungo per poter farmi provare ora alcun tipo di

rimpianto. Pensa a quanto è stato torturato, un uomo brillante come lui, chiuso

così nel suo corpo, tutti quegli anni.

Non possiamo sprecare il nostro tempo per rimpianti. Non saprai nemmeno

quando passa il tempo e  diventarai un vecchio senile che striscia

i piedi in slow-motion sul corridoio.

Continuerai a inciampare e a cadere sul naso di fronte all’ingresso.

Gli oggetti sanno meglio di noi quando sparire. Lo stesso le lettere,

le parole.

Gli strumenti musicali alla fine tornano alla segatura.

Le tele, le partiture, i frammenti di vetro e le schegge ossee si trasformano in polvere sottile, e

i dischi diventano una pasta nera e infiammabile, e gli orologi a cucù implodono

nell’oscurità.

Tutta la letteratura che hai letto o che volevi leggere

i milioni di volumi dalle biblioteche del mondo si inseriranno domani su un microchip

più piccolo di un’unghia e quell’idiota di addetto alle pulizie dalla stazione spaziale

dove conserveranno tutta questa robaccia finirà per ingoiarla accidentalmente

con la sua cena.

Gli si gonfierà la pancia e scoppierà.

Sarà una faccenda fottutamente schifosa.

E le risate smetteranno perché finirà con le battutine e  nessuno

perderà tempo con questo sfottò.  Alcuni cani accaniti e

malati rosicchieranno gli ossicini dorati di Woody Allen.

Qualunque cosa sia, non hai nessun motivo di avere paura.

Nu ai niciun motiv să te temi, mi-a spus S., a cărei furie, rece,

de-abia reținută, făcea lămpile să pâlpâie în restaurantul pustiu de la

parterul hotelului.

E mort și gata.

Da, a fost, era tatăl meu, dar a murit.

Am așteptat asta prea mult pentru ca acum să simt vreun fel de

regret. Gândește-te cât de torturat a fost, un om strălucit ca el, închis

așa în propriul corp, toți anii ăia.

Nu ne putem pierde vremea cu regrete. Nici n-o să-ți dai seama

când a trecut timpul și-ai devenit tu bătrânelul ăsta senil care își

târșâie picioarele în slow-motion pe coridor.

Te vei tot împiedica și vei cădea-n nas în fața intrării.

Obiectele știu mai bine decât noi când să dispară. Și literele la fel,

cuvintele.

Instrumentele muzicale se întorc până la urmă în rumeguș.

Pânzele, partiturile, cioburile și așchiile de os se fac praf fin, și

discurile devin o pastă neagră și inflamabilă, și ceasurile cu cuc fac

implozie în întuneric.

Toată literatura pe care ai citit-o și pe care ți-ai dorit să o citești,

milioanele de volume din bibliotecile lumii vor încăpea mâine

pe un cip mai mic decât unghia, iar dobitocul de îngrijitor de pe

stația orbitală unde vor ține toate vechiturile astea îl va înghiți din

greșeală odată cu masa de seară.

O să i se umfle burta și o să crape.

Va fi o treabă al naibii de împuțită.

Și râsetele vor înceta, pentru că se va termina cu glumele și

nimănui n-o să-i mai dea mâna să o țină tot într-o ironie. Câțiva

câini înrăiți și bolnavi vor roade oscioarele poleite ale lui Woody

Allen.

Orice ar fi, nu ai niciun motiv să te temi.

Traduzione a cura di Dana Cora