a cura di Dana Cora
*
Lucy
davanti a chi parlerai?
come ti sentirai quando diventerai tutt’uno con qualsiasi teoria ambiziosa in circolazione
parzialmente sostenuta da prove?
l’universo non ha teglia per anime consumate da tanta confessione,
intrappolate nella grande visione
dell’incontro con altre forme di vita
seguite dalla fatalità della pressione
che sempre sulla sua lingua perisce, ma d’ora in poi solo nelle versioni
registrate – diario di bordo di massima accuratezza.
conquistatore di uno spazio che solo alla deriva puoi attraversare, in uno stato di animazione
sospesa
come un bambino indifeso in quella tuta bianca, asessuata,
stai ancora parlando del vuoto verbale chiamato verità
là dove nessuno ti sente più.
blindato nel modulo,
stai ancora dichiarando la tua felicità di parlare da solo,
in totale assenza di gravità
e bussola.
e sul tuo vestito puoi vedere il volgare design della paura
e del bisogno di sicurezza. il senso estetico si perde di fronte alle misure
di autoprotezione e supporto vitale
nella sua incerta avventura,
ma hai il bagliore unico, asettico, di una cosa
priva di qualsiasi riferimento, sebbene sono stati coinvolti risorsi e costi enormi
per il tuo lancio. dipendi solo dall’ossigeno
dal tubo portato sulla schiena. indipendentemente dalla missione,
sembrerai sempre un’allievo, così come dovresti.
nessuno ti può sentire, la nausea cade su anni-luce
e onde radio. no language, no etimology in the dark, cruel chemistry
of universe.
quasi ti vedo:
sorriderai con denti falsi, ma perfetti,
da qualsiasi dimensione – non ho inventato un’altra espressione facciale
per il trionfalismo convenzionale della nostra specie.
non importa nemmeno se te ne sei andato a tuo rischio
o in completa incoscienza, come in Interstellar.
non ho mai fatto sogni così grandi,
volevo essere un robot, una macchina.
richiamata in servizio. per riparazioni,
una faccia telegenica
perfetta per la trasmissione.
sotto il comunismo, quando tutti sognavano l’arrivo degli americani,
io sognavo l’alien(consol)azione attraverso l’adozione.
I will never send my love to the aliens
come ha fatto Paul Mc Cartney quando un successo dei Beatles è stato rilasciato nello spazio
perché non ho mai giocato la carta dei sentimenti
su tale scala,
perché la paura dell’impatto della collisione della Terra con un meteorite
è un’astrazione dalle cascate browniane degli adolescenti
sulle onde di cemento del nuovo skatepark della città,
il culmine dell’armonia si raggiungerà quando il colore dei capelli sarà uguale a quello della corteccia. è un altro modo per dire che i tuoi pianeti si allineano.
Non sono uno di quelli che ordina la costruzione di un veicolo ad alte prestazioni o di un edificio futuristico,
cerco solo il panorama
anche se sono stato avaro a dare 5 euro per un caffè o 9 euro per una birra a un tavolino del centro storico
della città più bella finora visitata, vicino alla grande cattedrale gotica,
ma ho dormito sotto il vasto, limpido, libero cielo nel deserto del Wadi Rum della Giordania, ancora intatto
dall’inquinamento urbano stordente, impreparato all’esperienza dell’irrilevanza; e ancora morsi avidamente dalla semplicità non umana della notte cosmica, con il suo puntinismo stellare, con dettagli
evolutivi persi come i tessuti molli sulle ossa fossilizzate della mia antenata ominide, la bipede Lucy,
come se avessi rivissuto le condizioni ideali in cui si manifestava la vita, questo bambino non voluto da nessuno, uscito dalla primitiva minestra
senza cerimonie di benvenuto.
Lucy
în fața cui vei mai vorbi?
ce vei simți când vei fi una cu orice teorie ambițioasă care circulă
parțial susținută de dovezi?
universul n-are tăvi pentru suflete uzate de confesie,
captive în marea reverie
a întâlnirii cu alte forme de viață
pândite de fatalitate apăsării
care mereu pe limba ei piere, dar de-acum numai în variante
înregistrate – jurnal de bord de maximă acuratețe.
cuceritor al unui spațiu pe care nu-l poți străbate decât în derivă, în stare de animație suspendată
ca un bebeluș neputincios în salopeta aia albă, asexuată,
încă vorbești de goliciunea verbal numită adevăr
acolo unde nimeni nu te mai aude.
blindat în capsulă,
încă îți declari fericirea de-a vorbi de unul singur,
în totală lipsă de gravitație
și busolă.
și-n costumul tău se vede design-ul grosolan al spaimei
și-al nevoii de siguranță. simțul estetic pierde în fața măsurilor
de autoprotecție și susținere a vieții
în incerta ei aventură,
dar ai strălucirea unică, aseptică, a unui lucru
liber de orice referință, deși au fost angrenate resurse și costuri uriașe
pentru lansarea ta. depinzi doar de oxigenul
din tubul purtat în spate. indiferent de misiune,
vei arăta mereu ca un elev, așa cum trebuie.
nu te aude nimeni, greul cade pe anii-lumină
și undele radio. no language, no etimology in the dark, cruel chemistry
of universe.
parcă te și văd:
vei zâmbi cu dantura falsă, dar perfectă
din orice dimensiune – n-am inventat altă expresie facială
pentru triumfalismul convențional al speciei noastre.
nici nu contează dacă ai plecat pe proprie răspundere
sau în plină inconștiență, ca-n Interstellar.
eu n-am avut vise atât de mărețe,
voiam să fiu un robot, o mașină
rechemată în service
pentru reparație,
o față telegenică
perfectă pentru transmisie.
în comunism, când toți visau să vină americanii,
eu visam la ali(e)narea prin adopție.
I will never send my love to the aliens
cum a făcut Paul Mc Cartney, când s-a lansat în spațiu un hit Beatles
fiindcă n-am jucat niciodată cartea sentimentelor
la o scară atât de mare,
fiindcă teama de impactul coliziunii Pământului cu un meteorit
e o abstracție față de căderile exersate brownian de adolescenți
pe valurile de ciment ale noului skatepark din oraș,
vârful armoniei va fi atins când culoarea părului va fi aceeași cu cea a cortexului. e un alt fel de a spune că ți se aliniază planetele.
eu nu sunt dintre cei care comandă construcția unui vehicul performant sau imobil futurist, vânez doar panorama
deși m-am zgârcit să dau 5 euro pe o cafea sau 9 euro pe o bere la o măsuță din centrul istoric al celui mai frumos oraș vizitat până acum, în proximitatea marii catedrale gotice,
dar am dormit sub cerul vast, limpede și liber în deșertul Wadi Rum din Iordania, încă neatins de poluarea urbană luminoasă, nepregătită pentru experiența irelevanței; și totuși, am mușcat lacomă din simplitatea nonumană a nopții cosmice, cu pointilismul ei stelar, cu amănunte evoluționiste pierdute ca țesuturile moi de pe oasele fosilizate ale strămoașei mele hominide, Lucy cea bipedă,
parc-aș fi retrăit condițiile ideale în care a apărut viața, acest copil nedorit de nimeni, ieșit din supa primitivă
fără ceremonii de întâmpinare.
*
sto aspettando la convalida tra i prodotti.
no, non mi nascondo in un mezzo di trasporto clandestino, tra i miei bagagli,
non sopporto lo sradicamento in un camion frigorifero con i rifugiati.
sono europea, ho il diritto di rinunciare volontariamente
a paese, lingua e nome.
posso prenderlo da zero, come in un romanzo distopico.
rinuncio volontariamente agli organi. mi è stato negato il consenso
perché si crede che, alla mia età, sei ancora così lontano dalla morte.
sembro paziente, dignitosa e stabile, pronta per un’altra vita, l’equivalente di quella già vissuta.
la forza dei desideri e delle opinioni nasce dalla disperazione di appartenerti,
ma non credo più nemmeno ai dettagli
che distinguevano tra genere e specie.
solo due criteri sono rimasti intatti:
neutralità
e
diversità,
i segreti di una perfetta integrazione,
senza complicità, senza il fronte comune in nome di una causa.
convalidatemi con uno scanner, proprio come tutto ciò che
ancora mi appartiene.
dopo aver superato i sensori, mi sentirò
l’uomo più libero e innocente del mondo.
aștept validarea printre produse.
nu, nu sunt ascunsă într-un mijloc de transport clandestin, printre bagaje,
nu îndur dezrădăcinarea într-un camion frigorific cu refugiați.
sunt europeană, am dreptul să renunț de bunăvoie
la țară, limbă și nume.
o pot lua de la zero, ca-ntr-un roman distopic.
renunț de bunăvoie la organe. mi se refuză actul de consimțire
fiindcă se crede că, la vârsta mea, ești încă atât de departe de moarte.
par răbdătoare, demnă și stabilă, pregătită pentru încă o viață, echivalentul celei deja trăite.
tăria dorințelor și-a opiniilor vine din disperarea de a-ți aparține,
dar eu nu mai cred nici măcar în detaliile
care făceau diferența dintre gen și specie.
doar două criterii au rămas intacte:
neutralitate
și
diversitate,
secretele integrării perfecte,
fără complicitate, fără frontul comun în numele unei cauze.
validați-mă cu un scanner, la fel ca pe tot ce încă
îmi mai aparține.
după ce trec de senzori, o să mă simt
cel mai liber și nevinovat om de pe lume.
*
il peso dell’educazione ricade sugli oggetti.
le buffonate ti rendono libero sin dall’infanzia,
così libero,
che commenti spontanei con i tuoi primi amici (immaginari, come altrimenti?)
spaventano qualsiasi genitore: non si sa se stai annunciando un futuro luminoso in comunicazione,
o il rischio di staccarti dal mondo
nelle moltiplicazioni di identità.
allora sei te stesso, quando non hai una voce personale, quando non aspiri al genere,
allo status, alla categoria
e puoi essere chiunque.
i manichini ti insegnano a prestare il primo soccorso,
ti mostrano i seni perfetti nelle vetrine dei negozi,
ti liberano dell’immagine di tua madre.
le cose non finiscono qui: l’azienda che fa la Barbie
porterà il femminile fuori dalla norma da loro imposta,
politicizzerà adeguatamente il suo prodotto
con le macchie di vitiligine, le priverà dei capelli, „a sua immagine e somiglianza”.
“continuiamo a fare lo sforzo sulla nobile strada
dell’inclusione”, scrive nel comunicato ufficiale.
il peso dell’educazione ricade sugli oggetti, sempre più toccati
dei di(e)ffetti della mente colpevole.
sintonizzatevi visivamente e tattilmente
ad anomalie cromosomiche.
il vero amore da vicino
necessita di test e tester,
non della tradizione fallita
dalla Bibbia.
greul educației cade pe obiecte.
simulacrele te fac liber de mic,
atât de liber,
că replicile spontane cu primii tăi prieteni (imaginari, cum altfel?)
sperie orice părinte: nu știe dacă anunti un viitor strălucit pe comunicare,
sau riscul de-a te rupe de lume
în multiplicări identitare.
atunci ești tu însuți, când nu ai voce proprie, când nu aspiri la gen, statut, categorie
și poți fi oricine.
manechinele te învață să acorzi primul ajutor,
ele ți-arată sânii perfecți în vitrine,
te scapă de imaginea mamei.
lucrurile nu se opresc aici: compania care produce Barbie
va scoate femininul din standardul tot de ea impus,
își va politiza corect produsul
cu pete de vitiligo, le va priva de păr, „după chipul și asemănarea”.
“continuăm asumarea efortului pe drumul nobil
al incluziunii”, scrie în comunicatul oficial.
greul educației cade pe obiecte, tot mai atinse
de (d)efectele minții vinovate.
acomodați-vă vizual și tactil
la anomaliile cromozomiale.
iubirea reală de aproape
are nevoie de testări și testere,
nu de tradiția eșuată
din biblie.
*
che piova con più emoji
sullo schermo,
per inserire l’emozione
fino all’esaurimento
come una bugia ripetuta
finché non cattura bene
le masse.
să plouă cu cât mai mulți emoji
pe ecran,
să ne-nseriem emoția
până la epuizare
ca o minciună repetată
până prinde bine
la mase.
*
Teodora Coman (1976) ha pubblicato tre volumi di poesie con la casa editrice Max Blecher: la talpa da loft (2012), indebitamente vantaggio (2017) e soft guerrilla (2019). Dal 2011 è redattore della rivista Poesis International in cui scrive articoli di cronaca letteraria. I suoi testi sono stati inclusi in varie antologie: Il giorno più lungo – coord. Aleksandar Stoicovici, 2011, Casa Editrice Herg Benet; Biennale Europea di Poesia Femminile a Brasov – 2013, coord. Andrei Bodiu, Casa Editrice Casa Cărții de Știință; Un secolo di poesia rumena scritta da donne – 2019, coord. Alina Purcaru e Paula Erizanu, Casa Editrice Cartier; Tu, prima di tutto. Antologia di poesie d’amore contemporanea – coord. Cosmin Perța, 2018, Casa Editrice Paralela 45. Le sue poesie sono state tradotte anche in polacco, turco, tedesco, ungherese e inglese.