Toni Chira – Poesie

traduzioni di Dana Cora

Quando arriverà  la lucidità e ci troverà impreparati.
Quando mi preme e quando mi fa male.
Quando la distanza e il sipario
Scompaiono dall’inizio.
Ricordo i piccoli spruzzi
Sotto i quali la pioggia era appena visibile,
Lo spazio intimo
In cui non sono mai esistito.
Giorni di zavorra nel cortile anteriore,
Cattivo atteggiamento, degno di pietà,
Le mie poesie che non fermano la peste
E non restituiscono la vita.

Tutta quella assoluta sicurezza
Esposta come il sale negli stivali.
Tutti quei posti
Che sospettavo fossero esatti
E da cui spesso tornavo
Come le persone tornano dal lavoro.
Un corpo come un vegetale, un grido,
Il tuo volto oltre i gingilli etici,
La voce lastricata fino alla strada.

Noi non ci amiamo e stiamo attenti
Che tutto rimanga immutato.
Qualsiasi gesto tenero impallidisce per sé.
Se scrivo che il sogno si interrompe,
Dormi e il tuo sonno è una lunga giornata
Farcito sotto una pesante coperta.
Quasi non avremmo nemmeno saputo l’uno dell’altro.
Solo i movimenti agili ci rivelano.
Solo i tocchi possono essere completati.
Solo il suono del telefono tirato dalla parete
Di notte, con le luci spente,
Quando mi tolgo la pelle di maiale.

Când va veni luciditatea și ne va găsi nepregătiți.
Când mă apasă și când mă doare.
Când distanța și cortina
Dispar de la bun început.
Îmi amintesc stropii minusculi
Pe sub care abia se mai vedea ploaia,
Spațiul intim
În care nu am existat niciodată.
Zile de balast în curtea din față,
Atitudinea proastă, demnă de compătimit,
Poeziile mele care nu opresc ciuma
Și nu redau viață.


Toată acea deplină siguranță
Expusă ca sarea, în cizme.
Toate acele locuri
Pe care le bănuiam exacte
Și din care mă întorceam adesea
Cum se-ntorc oamenii de la muncă.
Un trup cât o legumă, un strigăt,
Chipul tău dincolo de bibelourile etice,
Vocea pietruită până la drum.


Noi nu ne iubim și suntem atenți
Ca totul să rămână neschimbat.
Orice gest tandru pălește de la sine.
Dacă eu scriu că visul se-ntrerupe,
Tu dormi și somnul tău este o zi lungă
Îndesată sub o pătură grea.
Aproape că nici n-am ști unul de altul.
Doar mișcările agere ne mai dezvăluie.
Doar atingerile pot fi încheiate.
Doar sunetul telefonului tras din perete
Noaptea, cu luminile stinse,
Când îmi dezbrac pielea de porc. 

*

Se si fa buio e rimarremo solo io e te,
Scopri che sono un uomo colpito. Non sono riuscito a superare
Niente in vita mia. Adesso,
Quando tua figlia è salita in camera sua,
Ero in imbarazzo. Ed ero affamato.


Nella mia mente tutte le donne muoiono di vecchiaia
E questo dà loro un’aura che mi tocca
E da cui possono ancora essere viste
Due mani e un piccolo viso.
Loro invecchiano in me
Perché le loro vite sono fuori.
Ma questo non è evidente
Nelle foto.
Questo non si avverte nei gesti.
Dal momento che una mia foto,
Una foto del mio primo anniversario,
E’ancora appesa
Su un muro e solo la cornice è invecchiata,
Fammi credere che quel bambino.
È quasi nuovo.
La carta fotografica è diventata gialla.
Le braccia che mi hanno sollevato e che
Non si vedono
Se ne sono andati per riconciliarsi con altre braccia.
Il legame che ho
Con me risiede in quel momento che ho portato lì.
E lei, intuendo che nuove braccia l’aspettano oltre, in futuro, con le quali riconciliarsi,
si sdraiò sul letto come una pioggia di farina sulla tavola
prima di impastare.


Questa battuta manteneva fresco il cortile.
Si portò una mano al petto. Tirò fuori un fazzoletto.
Mentre soffiava forte avevo dentro di me
Il freddo.
Il torrente gelido tra me e lei.
Gli alberi sotto i quali eravamo rive.


Sua figlia era andata a letto e, avvicinandosi alla stanza da letto,
Si era lasciata alle spalle le nostre discussioni,
Le nostre teste sbucciate dall’interno
E i denti lucenti,
Secchi, esposti in bocca come in piccoli contenitori,
Di profumo.

Dacă se înnoptează și rămânem numai noi,
Află că sunt un om afectat. Nu am putut să trec
Peste nimic. Acum,
Când fiica ta a urcat treptele până în camera ei,
Mi s-a făcut rușine. Și foame.


În mintea mea toate femeile mor de bătrânețe
Și asta le conferă o aură care mă atinge
Și din care încă mai apucă să se mai vadă
Două mânuțe și un chip minuscul.
Ele îmbătrânesc în mine
Pentru că viața lor e afară.
Dar asta nu se observă
În fotografii.
Asta nu se simte în gesturi.
Din moment ce o poză cu mine,
O poză de la aniversarea mea de un an,
Încă mai atârnă
Pe un perete și numai rama s-a-nvechit,
Dă-mi voie să cred că acel copil
E aproape nou.
Hârtia fotografică s-a-ngălbenit.
Brațele care mă ridicau și care
Nu se văd
Au plecat să se împace cu alte brațe.
Legătura pe care o am
Cu mine stă în clipa în care am adus-o acolo,
Iar ea, presimțind că o așteaptă dincolo, în viitor, noi brațe cu care să se-mpace,
s-a așternut în pat ca o ploaie de făină pe masă
înainte de frământare.


Replica asta a ținut curtea rece.
El și-a dus mâna la piept. A scos o batistă.
În timp ce sufla puternic, aveam în interiorul
Meu frigul.
Pârâiașul înghețat între mine și ea.
Copacii pe sub care noi eram maluri.


Fiica lui se culcase și, pășind înspre dormitor,
Lăsase în urmă discuțiile noastre,
Capetele noastre scorojite pe dinăuntru
Și dinții lucioși,
Uscați, expuși în guri ca în niște recipiente mici,
De parfum.

*

Non riuscivo a chiudere gli occhi
Quando la realtà si è ritirata
Quando si è asciugata come una pozzanghera.
Non ho preso a pugni la porta di metallo.
Non ho strappato l’allarme antifurto.
Non ero lì, insieme a coloro
Che stavano tirando fuori i loro corpi stropicciati
Da quelli vivi, molto più anneriti
Per essere cancellati.
Non ho scritto questa poesia come un animatore
O come una cavalletta nel petto di un fumatore
Con vecchi stati.
Non credevo ai rifiuti fermentati
Nascosti sotto la pelle
In quelli che, pieni di fiducia,
Hanno perso interesse.


Ho camminato oltre i mondi
Che scoppiavano come il fosforo,
Indossando una giacca grigia, estranea al resto.
Ho visto da solo il gigante meccanico smembrato
E stampato sulla stampante,
Le cooperative di produzione agricola trasformate in tipografie.
Dovremmo guardarci l’un l’altro. Le parole
Che non mi aiutano, interverrebbero per me.


“Torniamo a quello che ci preoccupa”.
Sì, Ez, a quello che ci preoccupa.

Nu am putut să închid ochii
Când realitatea s-a tras,
Când a secat ca o baltă.
Nu am lovit cu pumnii în ușa metalică.
Nu am smuls antifurtul.
Nu am fost acolo, alături de cei
Care își scoteau trupurile șifonate,
De cei vii, mult prea înnegriți
Ca să fie șterși.
Nu am scris poemul ăsta ca un animator
Sau ca o lăcustă în pieptul unui fumător
Cu ștate vechi.
Nu am crezut în deșeurile fermentate
Ascunse sub piele,
În cei care, plini de încredere,
Și-au pierdut interesul.


Am umblat dincolo de lumile
Care pocneau ca fosforul,
Purtând pe mine o geacă gri, fără legătură cu restul.
Am văzut de unul singur uriașul mecanic dezmembrat
Și tras la imprimantă,
CAP-urile transformate în tipografii.
Ar trebui să ne privim. Cuvintele,
Care nu mă ajută, ar interveni pentru mine.


„Să ne întoarcem la ce ne frământă.”
Da, Ez, la ce ne frământă.


Toni Chira, studente del Liceo Teorico “Alexandru-Papiu Ilarian” di Dej. Ha pubblicato finora sulle riviste “Poesis Internațional” e “Vatra” e ha tenuto letture pubbliche all’Istituto Blecher, al Cenacolo Republica e ai festival Poezia è a Bistrița e StudentFest. Fa parte del team organizzativo della Maratona di poesia online e del Festival SAD.

Rispondi

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo di WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione /  Modifica )

Google photo

Stai commentando usando il tuo account Google. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione /  Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione /  Modifica )

Connessione a %s...